Citatul de mai sus(da..titlul e un citat, nu ceva ce am scos eu inspirat de caldura covarsitoare de afara 😛 ), l-am intalnit in filmul My name is Earl . Filmul, de fapt un serial, este despre viata unui tip, care s-a hotarat la un moment dat, dupa un moment de epifanie(ce cuvant mare, o trebuit sa dau search pe google sa vad daca am scris bine), sa faca fapte bune, pentru ca stie ca asa va atrage o karma pozitiva asupra lui.
Acum ca am facut si introducerea asta lunga, am sa va povestesc putin despre o actiune la care am participat weekendul ce tocmai a trecut.E vorba de un joc, Treasure Hunt, la care au participat colegii de lucru plus insotitori, daca a fost cazul.Ideea jocului e urmatoarea.Se strange un numar de oameni, se impart pe echipe.Cei slabi/refuzati/pe care nu-i iubeste nimeni vor fi nevoiti sa faca parte din organizatori.Acestia din urma vor fi nevoiti astfel sa conceapa niste probe(razbunatoare la adresa celor ce nu au vrut sa ii coopteze si pe ei in echipe), pe care ceilalti participanti trebuie sa le treaca cu brio pentru a obtine comoara.
Trecerea fiecarei probe va insemna pe langa castigarea unui numar de puncte, si aflarea unor indicii care vor ajuta echipele sa afle locatia de desfasurare a urmatoarei probe.
Astfel, daca nu reuseti sa rezolvati in timp util criparea locatiei urmatoare folosind tabele Viginere, sau nu sunteti suficient de sportive sa va catarati pe dealurile de prin Parcul Botanic,sau nu sunteti suficient de sociali/sociabili, incat sa puteti sa interactionati cu niste pietari de la care sa obtineti un mar sau o para gratis, atunci nu va faceti nici o grija.Nici noi nu am reusit sa facem asta din prima.Sau in totalitate.Am avut nevoie de unul sau doua indicii care sa ne duca in Piata Operei unde am avut ocazia sa vorbim(sau nu) cu oameni necunoscuti pe care i-am convins sa se traga in poze cu noi.
Si stati asa..asta nu e totul.Distractia cea mai mare a fost la final.O proba in care cele 3 echipe participante au fost nevoite sa apere cu propriul trup cele trei turnuri ale castelului(nu de nisip 😛 ).Astfel, proiectilele salvatoare(zic salvatoare pentru ca erau baloane umplute cu apa, si afara erau 30 si de grade), au cautat sa muste cu ardoare din hainele participantilor.
Pizza de la final, mancata pe iarba, in parc a fost cireasa , pardon, mazlina de pe Prochuto crudo.
Una peste alta, multumesc participantilor(deci si mie) si mai ales organizatorilor(Laura..continua sa faci asta, ca ti-a iesit) ca m-au facut sa am part de o zi de weekend, care altfel s-ar fi pierdut in neant, fara nici o amintire placuta.
Si daca va intrebati ce legatura are titlul cu articolul, pastrez pastrez pentru sfarsit ce-i mai important.Toata actiunea a avut ca scop strangerea de fonduri pentru a mai racori putin fierbanteala de afara(cu inghetata in principal ), pentru copiii de la Casa Otiniel.
We will continue to do good things and good things will happen to us!